Mă enervează la culme oamenii care se cred trimişii lui Dumnezeu pe pământ, cei care au senzaţia că simpla poziţie într-un post de conducere la o instituţie publică le oferă dreptul să te trateze pe tine, muritor de rând, ca pe ultimul om. Şi mai exact mă refer aici la cei după care tre să aştepţi săptămâni întregi şi chiar luni ca să obţii o întâlnire „face to face“.

Să nu mai vorbesc când vine vorba de interviuri. Aici sunt trei categorii de directori coordonatori, cum se numesc mai nou majoritatea: cei care îţi răspund amabil şi fac tot posibilul să stabilească cât mai repede o întâlnire pentru a-ţi împărtăşi ultimele lor realizări, proiecte şi împliniri, iar aceştia sunt cam pe cale de dispariţie, cei comozi sau laşi, cum vreţi să le spuneţi, care preferă să-ţi răspundă la întrebări pe mail, trei vorbe şi două rânduri la fiecare întrebare, iar cei din urmă şi cei mai numeroşi, după care alergi cel mai mult ca în final să realizezi că nu îţi vor răspunde niciodată, sau poate, cu puţin noroc, când vor avea ei chef. La aceştia din urmă, lucrurile decurg în felul următor: primul telefon: „Nu sunt momentan în Sibiu, sunaţi-mă de luni“ sau „Sunt într-o şedinţă“ (cred că uneori ar trebui specificat şi care luni), al doilea telefon: sună, sună, sună, suuuunnnăăăă... şi Amin, al treilea telefon: „sunteţi în reţeua...“ (care vreți voi că oricum nu contează, răspunsul e acelaşi). Chestia asta cu „sunaţi-mă de luni“ devine din ce în ce mai generală şi mai enervantă, pentru că fiecare săptămână începe cu ziua de luni şi uite aşa omul are o scuză. Fiind prima zi e normal să fie ziua în care îţi faci planul de atac pentru întreaga săptamână. Buun... scrâşnind din dinţi şi înroşind telefonul treci peste, dar şi când obţii mult râvnita întâlnire...vine dulcea „răzbunare“. Normal că profiţi la maxim şi-l întrebi pe respectivul vrute şi nevrute. Pentru fiecare telefon pierdut şi pentru fiecare vizită în reţea, care o fi ea, câte o întrebare. Eiii şi atunci cine se crede trimisul lui Dumenezeu pe pământ?