Peste 650 000 de oameni din România sunt persoane cu dizabilităţi. Chiar dacă ţara noastră a început să se racordeze la standardele europene, acești oameni nu suferă din cauza dizabilităţilor pe care le au, ci sunt afectaţi de mentalitatea celor din jur.David este un sibian de 31 de ani care până acum a reuşit să realizeze tot ce şi-a propus.
Este multiplu campion naţional la atletism, joacă baschet, tenis de masă, este înconjurat de oameni care îl iubesc, conduce propria maşină şi are un job care îi aduce satisfacţii sufleteşti. Pînă aici nimic neobişnuit. Chiar dacă a trecut prin multe greutăţi „ca tot omul”, cum zice el, se consideră un om norocos. „Mă consider foarte norocos. Deşi mulţi nu cred, eu sunt împlinit prin ceea ce am realizat. Oamenii ar trebui să înveţe să se comporte cu cei ca noi. Nu-mi place să aud de fiecare dată când ies pe stradă aceleaşi cuvinte: „...săracul de el”. Nu avem nevoie de mila nimănui. Eu îi înţeleg că nu ştiu cum să reacţioneze dar, uimitor este cum şi în ziua de azi primesc aceleaşi „lovituri”: vin şi îţi oferă bani fără să le ceri. Acum m-am obişnuit şi încep să zâmbesc la asemenea gesturi, le mulţumesc şi le spun că nu am nevoie”, spune David.
„Nu-mi place când oamenii ne spun handicapaţi”
Din cauza unui accident din copilărie, David nu a mai putut merge niciodată. Nu stă foarte mult să se gândească şi imi spune că se împlinesc 20 de ani de când merge cu ajutorul unui fotoliu rulant. „La 12 ani şi 26 de zile am avut un accident . Eram cu prietenii mei pe un câmp şi ne jucam. Eu m-am urcat pe un stâlp de electricitate şi am atins cablul care m-a aruncat jos şi am avut o fractură de coloană. Mare noroc şi atunci că nu am avut fractură totală. Asta a contat foarte mult pentru mine la recuperere. Ţin minte şi acum că era într-o joi. Mi-am zis că în trei zile medicii o să-mi dea drumul acasă dar nu s-a întâmplat aşa. Trei luni de zile am fost paralizat, nu simţeam absolut nimic de la brâu în jos. Mi-a revenit simţul ceea ce a fost o recuperare enormă pentru mine. De acum înainte avem să stau în spital 5 ani de zile la secţia de recuperare. În tot acest timp cât am stat la spital am făcut şcoala generală dar am învăţat şi foarte multe de la oamenii cu care am intrat în contact. Şi petnru mine impactul a fost destul de mare când am văzut pentru prima dată atâţia oameni cu dizabilităţi. Trebuie să spun că nu-mi place când oamenii ne cataloghează ca fiind handicapaţi. În primul rând este un cuvînt care pur şi simplu mă zgârie la urechi şi în al doilea rând nici măcar nu exprimă ceea ce suntem noi adică persoane cu dizabilităţi.”
„Familia şi prietenii sunt cei care contează în astfel de momente”
Faptul că era un băieţel de doar 12 ani atunci cînd practic i s-a schimbat toată viaţa, a contat foarte mult pentru David. Fără să sesizeze gravitatea situaţiei, acesta a mers mai departe şi a reuşit să se obişnuiască cu scaunul cu rotile. Chiar dacă nu mai putea să plece la joacă cu băieţii, să alerge, să meargă... prietenii au fost tot timpul alături de el. „Nu am sesizat pe loc cât de grav e accidentul. Am intrat în spital un băieţel de 12 ani şi am ieşit la 17 ani, un adolescent ca oricare altul, cu problemele aferente, de transport dar, am avut prietenii şi familia. Ei m-au scos afară forţat. Am mers în parc, la iarbă verde, la film, ca un om normal. Am fost destul de reticent la început pentru că imi era ruşine de mine, de vecini, de ceea ce se întâmplase.”
„Handicapul nu te poate împidica să faci ce îţi doreşti”
În 1997 s-a apucat de sport prin intermediul Ascociaţiei Persoanelor cu Handicap. A practicat atletism în fotoliu rulant dar şi tenis de masă, baschet, popice. A primit foarte multe premii care i-au dovedit că este o persoană activă şi independentă. În anul 2003 are primul job adevărat la un supermarket din Sibiu. „Prima slujbă pe care am avut-o a fost un punct foarte important pentru viitorul meu. Mi se părea că sunt util, că sunt pivit altfel de cei din jur, aveam primii mei bani. Aşa am reuşit să-mi îndeplinesc o parte din visul meu: să am o slujbă, să conduc maşina mea şi să am o locuinţă proprie. La ultimul punct încă mai lucrez, am depus dosarul la primărie prin 2008 pentru o locuinţă socială şi aştept acum un răspuns,” completează David. Datorită sportului a luat contact cu organizaţia Motivation care era la început de drum în România. De atunci au păstrat legătura şi astăzi lucrează ca instructor-voluntar la Centrul regional pentru persoanele cu dizabilităţi al Fundaţiei Motivation care a fost deschis acum câteva săptămâni la Sibiu.
„Pot să discut cu aceşti oameni de la un alt nivel”
În fiecare zi, alături de echipa sa, David încearcă să găsească persoanle cu dizabilităţi din Sibiu pentru a le ajuta. Merge la beneficiari acasă, face o evaluare, strânge date pentru a vedea de ce are omul exact nevoie. Dacă aude de cineva care are nevoie de fotoliu rulant îl sună şi îl informează despre drepturile sale, pentru că, spune David sunt foarte multe persoane care nu ştiu că au dreptul la un scaun cu rotile prin intermediul Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate. „În momentul în care mergem la un beneficiar , eu nu precizez că sunt în fotoliu rulant. Şi aici omul are o surpriză. Eu pot să discut de la alt nivel cu omul în cauză. Când mă vede în cărucior zice că sunt de-al lui. Şi atunci beneficiarul ştie că şi au am trecut prin momente ca astea. Ştiu ce înseamnă să nu poţi să te mişti, să stai în casă, să nu poţi să mergi în parc, să mergi la un film. Trebuie însă ştiut că persoanele cu dizabilităţi sunt reticente în ceea ce priveşte informaţiile personale. Nu pot să vorbească deschis despre ceea ce li s-a întâmplat. Când ne întâlnim mai multe persoane cu dizabilităţi ştim ce am păţit fiecare dar nu ne întrebăm explicit cum s-a întâmplat. Pentru că mulţi depăşesc foarte greu momentul accidentului. Dacă treci peste hopul accidentului, poţi să devii automat mai deschis şi activ. Familia şi prietenii joacă un rol foarte important în revenirea în viaţa socială.”
„Mă scuzaţi, nu v-am văzut!?”
Chiar dacă numărul activităţilor non-guvernamentale a crescut în ultimul timp, persoanele cu dizabilităţi se lovesc de tot felul de probleme în viaţa socială. O persoană cu dizabilităţi nu refuză să muncească, ci îi este subestimată contribuţia pe care şi-o pot dărui sieşi, în primul rând, şi societăţii, mai apoi. „Oamenii normali trebuie să înţeleagă că persoanele în fotoliu rulant nu sunt cerşetori. Ne lovim încă de ignoranţa acestora care cred că nu existăm. Se întâmplă să merg să aştept la coadă pentru plata facturilor şi intră oameni în faţa mea ca şi cînd nu aş exista. Iar când îi tragi de mâneca spun: mă scuzaţi, nu v-am văzut! Existăm şi noi , asta trebuie să înţeleagă cei din jurul nostru.
| < Anterior | Următor > |
|---|
